Blog Sănătate
Scolioza - o altă perspectivă
S-au scris nenumărate lucruri despre scolioză, literatura de specialitate și internetul, desigur, i-au acordat spații vaste, oferind informație suficientă oricui vrea să cunoască acest subiect sensibil. Iată de ce nu o să repet datele existente deja cu prezentarea în amănunt a formelor de scolioză sau a ideii că tratarea scoliozei se poate face doar prin kinetoterapie, sau purtarea unui corset special (pentru a stopa scolioza, nu pentru a redresa coloana vertebrală !) ori, în cazurile extrem de grave, prin intervenție chirurgicală.
Abordarea mea o să fie puțin diferită, insistând asupra prevenirii scoliozei (da, poate fi prevenită !) și asupra corectării ei în formele mai ușoare, pentru că poate fi corectată, în pofida părerii că idealul maxim ce se poate atinge e doar stoparea ei. Perspectiva din care o să abordez subiectul e puțin diferită de cele cu care v-ați obișnuit deja, întrucât viziunea mea asupra problemei comportă trei ipostaze ale observatorului: cea de profesor, cea de terapeut Bowen și aceea de tehnician maseur cu competențe în kineto și fizioterapie.
Aparent, nu poate fi vreo legătură între înțelegerea mecanismelor instalării scoliozei și calitatea de observator al fenomenului în cazul unui profesor . Și totuși…dacă n-aș fi predat încă la un liceu în aceeași perioadă în care faceam cursuri de kinetoterapie, aș fi fost tentată să fiu de acord cu părerea generală că nu există o cauză anume pentru care unii copii sau adolescenți dezvoltă o scolioză și alții nu ; că purtarea ghiozdanului pe un umăr sau te miri ce poziții vicioase nu cauzează scolioza . Ceea ce am putut să observ însă la elevii mei , cât și la pacienții mei, m-a determinat să am o părere radical diferită , pe care am avut nenumărate ocazii s-o verific în ultimii cinci ani și despre care cred că reprezintă o viziune corectă, iată de ce vreau să o împărtășesc celor care nu doresc să-și vadă copilul vreodată suferind de așa ceva. Prevenția e mai bună decât orice tratament.
Așadar, e adevărat ca există copii care se nasc cu scolioză (mai ales cazurile gemenilor, care efectiv se incomodează reciproc în burtă mamei, am avut ocazia să văd nu mai puțin de 12 asemenea cazuri în care cel puțin unul dintre frați are scolioză). Ceea ce nu înseamnă ca toți copiii provenind dîntr-o sarcină dublă sau triplă vor avea scolioză. Alteori este posibil ca un copil să se nască cu o displazie congenitală de șold care să treacă neobservată (și, deci, necorectată la timp prin mijloace medicale), fapt care va duce la o asimetrie funcțională a centurii pelviene, determinând mai târziu scolioză. Sau e posibil să existe o altă anomalie la naștere, cum ar fi piciorul în varrus equin sau talus valgus, cazuri în care recuperarea insuficientă poate determina, mai târziu, scolioză. E adevărat, de asemenea, ca cei mai mulți copii sunt diagnosticați cu scolioză în perioadă pubertății, dar nu cred să fie adevărat ca intrarea în acțiune a mecanismelor hormonale determina fenomenul, așa cum nu cred că mai ales fetele dezvoltă scolioză – fetele sunt doar mai preocupate de factorul estetic, așa ca pentru părinți pare mai grav ca fiică lor să aibă scolioză, comparativ cu băiatul, așa se face ca fetele diagnosticate efectiv cu scolioză sunt mai numeroase. Boala este depistată mai ales în adolescență doar pentru motivul ca atunci devine mai evidentă pentru părinții adolescentului respectiv sau chiar pentru adolescent. Repet, fetele sunt mai preocupate de aspectul lor, încep să se maturizeze mai devreme decât băieții, în consecință, reacționează mai repede și în proporție mai mare la observarea defectului. Cine lucrează în învățământ și mai are și o pregătire în kinetoterapie, poate observa însă ca scolioză este prezența în clasele primare, cât și la gimnaziu sau la liceu, singura diferență constă în gravitatea ei și în procentul mai mare de scolioze la adolescenți. Tot la adolescenți întâlnim forme mai grave și tot ei sunt în procent mai mare diagnosticați cu scolioză - probabil pentru că în intervalul dintre școală primară și liceu s-a instalat la un moment dat scolioză, sau se instalase deja și a avut timp suficient să se agraveze. Dar este prezența în proporție sensibil egală, atât la fete, cât și la băieți; fiind profesoară într-un liceu bucureștean, mi-am permis să observ acest lucru la șase clase diferite, pe un număr de 165 de elevi, dintre care aveau scolioză 25 și doar doi dintre ei (fete, evident !) știau asta și chiar urmau un program de recuperare.
De altfel, îmi făcusem o obișnuință din a observa copiii sau chiar colegii (ca să nu mai vorbim de trecătorii de pe stradă sau de oriunde) pentru motivul simplu ca, la cursurile de kinetoterapie, fusesem instruiți să observăm tot timpul și oriunde anomalii ale coloanei vertebrale sau ale articulațiilor în general, astfel încât să recunoaștem cu ușurință o scolioză, o spondilită anchilozantă, sechelele unui AVC , etc. Am avut norocul să am un profesor excelent (domnul Cristian Dragomir) și am încercat să fiu o cursantă conștiincioasă. Ceea ce am putut să observ m-a șocat; nu ma așteptam ca atâția copii să aibă probleme, așa cum nu ma așteptam ca atât de puțini dintre ei să aibă habar de asta.
Despre scolioză se spune, mai nou, ca nu are nicio legătură cu felul în care copilul poartă ghiozdanul sau cu felul în care sta în bancă, la școală. Chiar așa să fie ? Când o fetiță de clasă a cincea, mai firavă din fire, poate și cu o hiperlaxitate ligamentară de la mama natură, cântărește ea cu totul vreo 32 de kilograme și cară la școală zi de zi un ghiozdan de vreo 5 kg, purtându-l pe un umăr și mergând strâmbă din cauză asta, poate cineva să creadă ca asta nu va lăsa urme? Dar un băiat de clasă a opta care are, să zicem, 1,78 m(da , există băieți de 14 ani foarte înalți) și sta chircit 5-6 ore pe zi într-o bancă în care sta confortabil copilul din clasă a două din tură de dimineață, credeți ca-i va face bine aceasta tortură timp de două semestre? În foarte multe școli nu prea există vreo preocupare reală pentru ce ar putea să faca bine sau rau scheletului în formare al unui copil. Să mai spunem ca la orele de educație fizică probele fizice pe care trebuie să le dea copiii sunt standard, indiferent de dimensiunea copilului și de particularitățile lui fizice ? Îmi amintesc cazul unui băiat cu o scolioză destul de serioasă care începuse un protocol Bowen pentru tratarea acestei afecțiuni și isi făcea zilnic, cu mare rigurozitate exercițiile specifice, dar căruia profesorul de sport nu-i permitea să iasă din echipa de handbal a școlii, pretinzând ca handbalul îi face chiar bine la scolioză !!! A fost nevoie să între în scena părinții, medicul ortoped, directorul școlii și o întreaga procedură birocratică stupidă, pentru că bietul copil să fie lăsat în pace. După șase luni de tratament defectul abia dacă mai era vizibil.
Ceea ce este și mai trist este ca în școlile noastre nu există vreun program de monitorizare a fenomenului, în care să fie implicați medici, asistente medicale sau chiar învățători și profesori – în maxim o ora oricine poate fi instruit să observe așa ceva, încât copilul care are scolioză să înceapă un program de recuperare atunci când curbură coloanei nu depășește încă 10 sau 20 de grade. Pentru ca, chiar dacă are doar 10 grade și unii nici n-ar considera-o scolioză, ci, mai degrabă, o deficiență posturală, ea va avansa, deoarece există deja o tendință a musculaturii de a funcționa asimetric – coloană vertebrală nu se susține singura, e susținută și orientată de mușchi.
Cum facem să ne observăm din timp copilul ? E foarte simplu: o coloană vertebrală normală privită din spate este dreaptă de la un capăt la altul și o puteți vedea ca atare așezându-vă la 2-3 metri în spatele copilului care sta în picioare, îmbrăcat doar în lenjerie de corp; privindu-i coloană de la ceafă, de la inserția părului și până la sacrum(zona pliului fesier) ar trebui să observați cu atenție atât coloană vertebrală, cât și cele două centuri – pelviană și scapulo-humerală(adică umerii și șoldurile) care ar trebui să fie perfect echilibrate în plan orizontal față de planul vertical al coloanei. De asemenea, vârfurile inferioare ale omoplaților ar trebui să fie la același nivel în plan orizontal. Dacă lucrurile nu stau așa și observați o curbură a coloanei, sau un umăr mai sus decât celălalt, un omoplat mai ieșit în afară sau asimetric față de celălalt, ori un șold mai sus în raport cu celălalt, sau o combinație de asemenea asimetrii, atunci copilul are deja scolioză. Este posibil să faceți acest exercițiu simplu de evaluare a copilului și să nu fiți siguri de ceea ce vedeți, caz în care cel mai bine ar fi să îi faceți o fotografie, chiar și cu telefonul mobil – imaginea în două dimensiuni va clarifică ceea ce vedeți cu ochiul liber, cu condiția ca iluminarea spatelui copilului să fie uniformă. Pe o fotografie eventualele asimetrii se evidențiază mult mai bine.
Să presupunem, totuși, ca aveți un copil perfect sănătos, fără urmă de scolioză. În acest caz ar avea sens să vă îngrijorați și să-l tot controlați ? DA !! Cu siguranță, da ! Până la maturizarea completă a structurilor articulare , scolioză se poate instala, ca urmare a unui ușor traumatism muscular sau articular, sau ambele. Un astfel de traumatism poate avea loc în foarte multe situații – o cădere, o lovitură, o contractură musculară puternică, practicarea sportului sau doar a unor exerciții fizice nepotrivite pentru nivelul de dezvoltare fizică a copilului. Acest gen de traumatisme pot să nu fie resimțite prea dureros de copii și să nu conștientizeze ca s-a întâmplat ceva grav, sau pot fi conștienți de asta, dar să prefere să nu spună părinților, pentru că accidentul a avut loc din vina lor și nu vor să fie certați pentru asta. Într-o astfel de situație va apărea o contractură musculară puternică – modul în care corpul încearca să protejeze zona afectată, imobilizând pentru o vreme aria respectivă. În majoritatea cazurilor, când contractură cedează de la sine, totul revine la normal. Sunt însă și situații când corpul nu poate repara problema apărută în totalitate și o parte a musculaturii va rămâne mai contractată, dar nedureroasă, astfel încât copilul nu va ști ca e ceva în neregulă. Dar coloană vertebrală va începe să se curbeze în zona respectivă înspre direcția unde musculatura e mai contractată, așa cum e și firesc. Așadar, verificarea periodică a unui copil sănătos, chiar de către părinți, acasă, este, de departe, cea mai corectă și responsabilă atitudine posibilă, pentru că depistarea foarte devreme a unui început de scolioză mărește șansele de recuperare totală.
Nu doar traumatismele pot genera o scolioză, ci și desincronizările de creștere – copilul începe să crească mult în înălțime pe o perioadă relativ scurtă de timp, iar scheletul crește mai repede decât mușchii- orice terapeut Bowen care a lucrat vreodată pe un astfel de copil sau adolescent, știe ca toată masa musculară pare foarte încordată, în special erectorii spinali, gastrocnemienii, cvadricepsul, bicepsul femural, trapezul. De fiecare dată când am lucrat pe un astfel de copil, la întrebarea dacă a crescut mult în înălțime în ultima vreme, răspunsul a fost, invariabil, afirmativ. În momentul când apar astfel de anomalii în creșterea unui copil, primul segment corporal care va avea de suferit va fi coloană vertebrală, pentru că mușchii paravertebrali vor fi subdimensionați față de lungimea coloanei – inevitabil, aceasta se va curba. La prima vedere acest lucru pare un fel de fatalitate ce lovește absolut la întâmplare și de care n-ai cum să te ferești. La o cercetare mai amănunțită, însă, descoperi ca alimentația acestor copii e profund dezechilibrată – multe produse de origine animală (de cele mai multe ori procesate), mulți carbohidrați și aproape deloc legume și fructe crude. Poate ca, totuși, nu este o întâmplare ca acum 50 de ani scolioză era un fenomen destul de rar întâlnit comparativ cu zilele noastre ,,moderne” în care ideea de ,,aliment” este mai ușor de asociat cu raftul din supermarket decât cu tarabele din piețe. Nu știu dacă familiile de români suferă de lipsa timpului necesar acordat hranei sau de lipsa timpului acordat informării corecte în privința alimentației – văzând rezultatele, îmi vine să cred că un amestec nefericit din cele două posibile ipostaze generează multe situații neplăcute.
A fost o vreme, însă, când în satele românești se făcea prevenție în acest sens și în multe altele. Nu o știu din auzite, ci din propriile amintiri. Copiii erau adusi pe lume de moașă satului, de obicei o femeie mai în vârstă a cărei știință fusese luată de la o predecesoare pe lângă care practicate, cunoștințele fiind transmise de la o generație la altă. Eu am fost născută cu o astfel de moașă, în casa părinților mei, fără niciun fel de complicații. Mama acestei moașe era bătrână care era periodic chemată la noi acasă ca să ,,ma traga”. Trasul copilului era o practică obisnuita în satele românești, cel puțin în cele din sudul țării și era folosita ca mijloc de prevenție, când copilul era răcit, sau ,,era strâns”. ,,A fi strâns” insemna, în cazul unui copil, ca se jucase mai mult ca de obicei, sau stătuse mai mult pe afară, iarna, în frig, ori ca zăcuse la pat din cauză vreunui pojar sau a altei boli a copilăriei. Cu alte cuvinte, mușchii fusesera suprasolicitați, sau, dimpotriva, nesolicitați prea mult timp, ceea ce nu era bine deloc pentru creșterea copilului și trebuiau rearanjați. Ati ghicit, trasul copilului era un fel de masaj făcut cu mare pricepere, folosindu-se un ulei călduț(sau amestecat cu apa și alcool, dacă era vorba de o răceală), iar practicantă nu doar ca stăpânea foarte bine tehnica acestui tip de masaj, dar și simțea zonele cu probleme, pe care insista până la detensionarea lor completă. Când ai cinci-șase ani și vine cineva să te traga, asta e ultimul lucru din lume pe care ti-l dorești; îmi amintesc exact ca la început ,,trasul” era dureros, se execută variind și presiunea și viteza mișcării mâinilor în functie de ce simțeau mâinile respective, iar despre final nu-mi amintesc absolut nimic, pentru că finalul era, de fiecare dată atât de liniștitor, încât adormeam. A două zi eram ca noua. Am întrebat-o o dată pe bătrână respectivă de ce trebuie să ma traga, dacă pe mine nu ma doare nimic și mi-a spus că nu știe sigur dacă trebuie, dar o să vadă când o să puna mână pe mine. Iar după ce a pus mână pe mine și a găsit cu știință ei unică locuri despre care habar n-aveam ca sunt foarte dureroase, mi-a spus;,, Vezi? De asta trebuie să te trag, pentru că esti strânsă și, dacă te lăsăm așa, o să crești strâmbă”. Am apreciat la adevărată ei valoare aceasta tehnica, probabil uitată astazi, abia la cursurile de masaj și la cele de kinetoterapie, dându-mi seama câtă înțelepciune și cunoștințe terapeutice practice puteau avea bătrânii nostri și cât de bine stăpâneau tehnica, inclusiv din punct de vedere medical, caci mișcările de masare erau facute tot timpul înspre direcția inimii, niciodată invers. Pe atunci se știa ca activitatile fizice intense( cum ar fi orele de stat în frig la săniuș, cățăratul prin pomi în timpul verii, șotronul și câte altele), ca și inactivitatea prelungită, pot afecta corpul fragil al unui copil din punct de vedere muscular și scheletal și se luau măsuri fără să se mai aștepte apariția problemelor. Și, chiar dacă asta se făcea acum 50 de ani în satele românești și venea din cine știe ce vremuri de mult apuse, nu știu cum s-ar putea numi altfel decât un strălucit exemplu de medicină preventivă. Sper ca, citind aceste rânduri, să vă amintiți de ele, dacă aveți copii sau nepoți și, oricand suspicionați ceva în neregulă, să apelați la un maseur sau chiar să faceți un curs de masaj ca să vă puteți ajuta familia – nu e greu deloc, e foarte plăcut și sănătos pentru cine-l primește și foarte reconfortant pentru cel care poate să ajute. La fel de bine puteți apela la un terapeut Bowen – n-am întâlnit încă pe nimeni care să nu se simtă excelent după o ședință de echilibrare generală, iar copiii răspund uimitor la terapie.
Mai există un aspect aproape niciodată luat în calcul la copii/adolescenți care au deja scolioză, urmează un program de kinetoterapie, dar corectarea defectului întârzie sau, și mai rau, defectul se agravează. Am avut ocazia, ca terapeut Bowen, să văd multe astfel de cazuri. În toate, în absolut toate, copiii respectivi nu respectau reguli precise în afară orelor de kinetoterapie și, cel mai adesea, nici nu știau de ele. Vedeam asta din primele zece minute după sosirea lor la cabinet: invitati să se așeze, faceau asta în posturi incorecte – cu un picior sub șezut, picior peste picior, sau cu gleznă unui picior așezată pe genunchiul celuilalt (în cazul băieților). Invitati fiind să schimbe poziția picioarelor( stângul să fie poziționat ca dreptul și invers), descopereau ca postura respectivă devenea extrem de inconfortabilă, chiar dureroasa. Evident, după aceasta ,,descoperire”, la cabinet urmează scurtă lecție de anatomie cu atlasul în față, copilul trebuind să înțeleagă de ce posturile incorecte vor fi evitate NON-STOP și de ce poziția corectă a corpului trebuie să devina regula permanenta și stil de viață, cel puțin până la definitivarea creșterii scheletului. Orice exerciții ar face un copil cu scolioză și orice alt tratament de recuperare, cred că atâta timp cât nu va fi făcut să înțeleagă ideea de echilibru al musculaturii în raport cu coloană vertebrală și nu va fi convins ca e spre binele lui să-și supravegheze tot timpul postura , totul e în zadar. 30 de minute de exerciții zilnice, sau chiar și o ora, nu valorează mai nimic dacă alte 13-14 ore corpul lui este lăsat la voia întâmplării. La prima vedere pare ceva de neconceput să-i ceri unui copil să-și conștientizeze/corecteze mereu postura, sună dramatic și traumatizant, dar pe măsură ce el încearcă măcar să faca acest efort, de la o zi la altă îi va fi mai ușor; pe de o parte pentru că se obișnuiește să fie atent, pe de altă pentru că încet, încet va reuși să schimbe un tipar al memoriei musculare, încât va crește randamentul și forță acelor grupe de mușchi mai slabi în defavoarea celor mai puternici, readucând corpul la simetrie.
De fapt, de asta s-a și inventat corsetul ca mijloc de corecție al scoliozei, ca să faca în mod forțat ceea ce se presupune ca nu poate să faca un copil în mod voluntar. În cazuri grave corsetul se impune, dar în scoliozele ușoare, înainte de a se agrava, participarea activă și responsabilă a copilului la propria recuperare este , de departe, metodă cea mai ușoară, cea mai sigură, cu rezultatele cele mai bune (însoțită, desigur,și de exerciții specifice). Aceasta idee este acceptată de multe ori cu mai multa ușurință de copii decât de părinți. Deseori mi-a fost dat să ma aflu în situații bizare în care, expunând conceptul unui asemenea demers pe termen lung, un copil de 12-13 ani să-l înțeleagă și să-l accepte, iar părintele nu, imaginandu-și ca e ceva monstruos să-i ceri la o vârstă așa fragedă să-și schimbe radical stilul de viață (cel puțin la nivelul modului în care-și folosește corpul). Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama ca adulții sunt atât de reticenți pentru că ei înșiși nu se cred capabili de un asemenea efort. Și, probabil, un adult chiar nu ar fi în stare de un asemenea efort. Pe de altă parte, însă, oricărui adult i se pare normal ca propriul copil să învețe algebră și geometrie, fizică și istorie, două limbi străine și câte altele. Incapacitatea de a înțelege cum ar putea un copil să faca o schimbare radicală supraveghindu-se permanent, are legătură, de fapt, cu imposibilitatea unor adulți de a înțelege ca la copii capacitatea de a învață e mai mare și ca aptitudinile de învățare sunt maxime în perioadă copilăriei și a adolescenței; la fel și adaptabilitatea. Din fericire, în marea majoritate a cazurilor pe care le-am întâlnit , copiii ,,au preluat conducerea”, iar rezultatele au fost peste așteptările părinților.
Există, din păcate, și cazuri mai dramatice în care copilul este legat de un sport pe care îl practică de ceva vreme, uneori la nivel de performanță și are de ales între sportul respectiv și tratarea scoliozei. Sunt cazurile copiilor care au ajuns la scolioză chiar datorită activității sportive, practicate incorect și excesiv.
Din ce în ce mai mult, sportul – orice sport – este recomandat cu căldură, cu insistență, iar succesele sportivilor sunt mediatizate într-un fel care ar starni invidia oricărui elev olimpic la concursuri internationale. E ușor de înțeles de ce atâția copii se îndreaptă către diverse sporturi, dorindu-și celebritatea și muncind din greu ca să o obțină candva, în viitorul foarte apropiat. Mediatizarea succesului poate manipula extrem de ușor visele copiilor. Riscurile practicării sporturilor nu sunt mediatizate, rănirile, bolile cronice ale multora din fostii sportivi, sau deziluziile celor care muncesc cu anii fără să poată ajunge la succes nu sunt niciodată subiecte de interes public. Câți știu ca celebrul patinator Evgheni Plusenko a suferit deja peste 30 de intervenții chirurgicale în urmă accidentarilor? Așa se face ca mulți copii care nu fac față din punct de vedere fizic sportului pe care îl practică deja, continua activitatea sportivă, chiar și dincolo de limita riscului evident. Am cunoscut astfel de situații în care copii cu scolioze (unele foarte grave) practicau fotbalul, tenisul, baletul sau dansul sportiv. Cazurile lor erau de-a dreptul impresionante, pentru că sacrificaseră ani de muncă îndârjită la o vârstă foarte fragedă, viață lor era centrată în jurul acestui ideal care ar fi trebuit să-i propulseze spre succes, dar corpul lor, mijlocul fizic prin care ar fi trebuit să ajunga acolo, nu-i mai susținea . Îmi amintesc cazul Anei (să-i spunem așa, nu-mi pot permite să-i dau numele real), care la doar 11 ani avea o scolioză de peste 40 de grade , cu rotație vertebrală, dar practică baletul, fiind eleva la un liceu de profil. I-am explicat, în prezența mamei ei, cum stau lucrurile, ce înseamnă ceea ce i se intampla și cum va evolua cazul ei în lipsa oricărui tratament. Apoi i-am spus ceea ce îi mai spusese, de fapt, și medicul: ca va trebui să renunte la balet, să urmeze un program strict de exerciții zilnice , în paralel cu terapia Bowen și supraveghere posturală, sau dacă nu vrea terapie Bowen, să poarte un corset și să urmeze un program de kinetoterapie. Fetiță a refuzat hotărâtă, spunand: ,, Baletul e viață mea !” ,, Și dacă din cauză acestei vieți centrate în jurul baletului vei avea mult de suferit când vei fi mare și va fi prea târziu ca să mai poți fi ajutată, ce-i vei spune mamei tale atunci ? Nu cumva ca ar fi trebuit să se poarte ca un părinte responsabil când erai mica și puteai fi ajutată? Adica să fie ferma și să te retragă de la balet ?” A rămas cu capul în piept o vreme, după care a șoptit speriată, cu ochii în lacrimi:,, Baletul e viață mea ! Sunt foarte bună, am multe premii !” Și a început, efectiv, să plângă. Așa arata o drama începută ca un vis frumos. Ana nu avusese niciun defect fizic atunci când intrase la clasă de balet. Celelalte colege ale ei evoluasera normal, fără să ajunga la scolioză. Ei,însă, i se intamplase asta și nimeni nu observase decât cu două luni înainte să ajunga la cabinetul meu, când mamă remarcase ca tricourile stateau cam strâmbe pe corpul ei. Cu siguranță totul începuse cu mult mai devreme, nicio scolioză nu ajunge la peste 40 de grade în 2-3 luni.
Ce se intampla când nu se instituie niciun fel de tratament și totul este lăsat în voia sorții, cu speranță naivă ca asta va trece așa cum a aparut ? La o scolioză atât de gravă, curbură se va agrava până la a deveni o infirmitate, afectand nu doar coloană vertebrală, ci și funcționarea organelor interne, mai ales a plămânilor, ca să nu mai vorbim de durerile vertebrale sau de stresul psihic la care se ajunge datorită defectului estetic foarte vizibil. La un moment dat interventia chirurgicală nu va mai fi o opțiune, ci o necesitate! Nu știu ce a făcut Ana, nici ce decizie a luat mamă ei, sau dacă a luat vreo decizie, altă decât aceea de a lăsa copilul să practice baletul. La mine nu s-au mai întors și niciun terapeut sau medic nu poate forță pe nimeni să aleaga o cale de rezolvare a unei probleme de sănătate împotriva voinței pacientului. Tot ce poți face e să prezinti situația cu sinceritate exact așa cum este. Mama Anei ar fi vrut ca fetiță să faca terapie, să faca și exercițiile recomandate în scolioză, dar să practice și baletul. Și lucrurile să se rezolve așa. Numai ca așa ceva nu era posibil. Există putine sporturi care solicită corpul în mod simetric (canotajul, anumite stiluri de înot, crosul)dar în timpul practicării majorității sporturilor, o persoană nu isi poate folosi corpul în mod echilibrat. Este inevitabil ca acele grupe musculare care dau randament mai bun să fie folosite mai mult și mai intens, în detrimentul celorlalte, în mod instinctiv. Altfel spus, sportul în sine va întreține și va agrava scolioză deja instalată.
Iată de ce revin, insistând asupra controlului pe care părinții trebuie să-l faca periodic acasă, verificand simetria corpului propriului copil. Oricine, absolut oricine isi poate gasi 5 minute săptămânal ca să-și dezbrace copilul și să-l priveasca din față și din spate – asta nu înseamnă să fii obsedat sau ipohondru, ci doar să fii conștient ca, dacă ai o comoară, e normal și necesar să verifici periodic ca ea e intacta; cred că nimeni nu are comoară mai mare pe lume decât propriul copil !
Cum a fost posibil, totuși, ca Anei să i se intample așa ceva, din moment ce restul colegelor ei nu au pățit nimic, desi toate au urmat același program ? Iată o întrebare de 100 de puncte, al cărei răspuns nu am cum să-l știu cu exactitate. Pot doar să bănui ca la un moment dat, în timpul unor repetiții, a exagerat, din exces de zel, sau pentru că profesorul i-a cerut mai mult decât ar fi trebuit, încât a făcut o întindere musculară mai puternică decât de obicei, eventual cu întinderi de ligamente și/sau tendoane, poate chiar cu microrupturi de fibre musculare. Astfel de lucruri se intampla frecvent în practică sportivă și, în timpul unui antrenament intens, datorită incalzirii corpului, pot chiar să treacă neobservate sau fără a fi resimțite la adevărată lor gravitate. Corpul le resimte mai târziu, dar, la copii, care sunt mai flexibili datorită nematurizarii articulare, aceste traume musculo-scheletale nu par grave, cu atât mai mult cu cât sportivii sunt obișnuiți să plătească din când în când un preț de durere pentru pasiunea lor. La început nu e decât o parte a corpului , cuprinzand mai multe grupe musculare, mai contractată, după care corpul revine la simetrie… sau nu ! Dacă ar există acel control periodic despre care spuneam, defectul ar fi observat chiar de la început, iar corectarea lui ar fi simpla. Lăsat însă la voia întâmplării pentru că nimeni nu știe de el, se va agrava, până la a deveni observabil chiar și prin haine, moment în care trebuie făcută o alegere responsabilă și, de cele mai multe ori, radicală.
Repet, situații asemănătoare am întâlnit în cazul mai multor copii sportivi și peste tot am auzit aceeași replica:,, Dansul (fotbalul, baletul, tenisul, etc) e viață mea !” Va sună cunoscut ? E un clișeu, ca oricare altul, venit direct din ecranul televizorului. Se intampla îngrijorător de des ca adolescenții/ copiii să cada prada acestor clișee care le dau aripi și le par adevarate mostre de maturitate, ajungand să creadă ei singuri ceea ce spun, din tot sufletul. Nimeni nu i-ar putea acuza de nesinceritate, sau de mimarea unor sentimente, caci ei sunt sinceri ! Problema e cum de au fost lasati să ajunga aici, cum de nu s-a găsit niciun adult responsabil care să le explice ca la 11, 13, 16 ani viață e la început și are atât de multe de oferit, încât nu trebuie decât să deschida ochii și, dincolo de un drum inchis pentru ei la un moment dat, să vadă alte 1000 de drumuri care îi așteaptă. Am ajuns să ma intreb dacă sprijinul și stimularea copiilor spre o cariera sportivă sau muzicala are întotdeauna legătură cu vreun talent nativ sau, mai degrabă, cu ambitiile părinților de a-și vedea copilul celebru și plin de bani într-un timp relativ scurt, ignorand total riscurile sau asumându-le, dar fără o atenție mărită și permanenta asupra starii de sănătate a copilului. Cel mai șocant caz în acest sens, pe care mi-a fost dat să-l cunosc, a fost al unei fetite de 12 ani care practică dansul sportiv la nivel de performanță și care avea o scolioză gravă. Până aici, nimic nou sub soare. Numai ca fetiță aceasta avea și diabet! Nu am cunoscut-o personal, mamă ei m-a contactat prin e mail, cerându-mi să-i spun dacă o pot ajuta; i-am răspuns ca pot să încerc, dar ca pentru cel puțin șase luni va trebui să renunte complet la dansul sportiv. Răspunsul a fost ,, Îmi pare rau, dar dansul e viață ei, și doctorul i-a spus că trebuie să renunte, dar cum să-i iei unui copil ce are mai drag ?” Era ca și cum și eu și doctorul eram un fel de oameni fără suflet care nu vor să ajute un biet copil aflat în suferință, pe care doar ea, mamă, îl intelegea pe deplin. Desi i-am explicat acestei mame la ce isi expune copilul și din ce motiv orice tratament nu poate fi compatibil cu practică sportivă în cazul scoliozei, a motivat ca nu poate supune un copil diabetic unui asemenea șoc emoțional, cum ar fi renuntarea la dansul sportiv. Cu alte cuvinte cele două boli se susțineau una pe altă pentru a impinge acest copil pe un drum extrem de periculos , dar…spectaculos și plin de premii !Nu sunt diabetolog, dar îmi vine greu să cred că socul emoțional (real, de altfel) prin care poate trece un copil sportiv care trebuie să renunte la sport poate fi mai dăunător decât efortul fizic intens, care inevitabil produce variații mari ale glicemiei și asta aproape zilnic! Nici despre acest caz nu mai știu nimic, dar sunt destul de sigură ca sintagma ,,rele tratamente aplicate minorului”(care are o conotație penala) ar trebui, în peisajul vieții noastre uneori prea moderne, să includa și cazurile de suprasolicitare a copiilor în raport cu starea lor de sănătate.
Revenind acum la ceea ce am putut observa ca profesor în raport cu aceasta conditie medicala, o să spun mai întâi ca observațiile mele au devenit pertinente abia din momentul în care am început specializarea în domeniul kinetoterapiei și, mai târziu, al terapiei Bowen. Și înainte de aceste specializări remarcasem ca mulți elevi, în special cei mai înalți, pareau să stea în cele mai ciudate poziții în banci. Într-o zi, la un liceu bucureștean, în timpul orei de română, chiar m-am enervat, pentru că un băiat dîntr-o clasă de-a zecea, efectiv stătea ca și răsturnat în bancă, incomodând-o pe colega din față lui cu picioarele desfăcute și întinse pe sub scaunul ei, era ca și cum ar fi stat culcat în bancă, iar în timpul asta isi lua notițe. L-am atenționat ca ne aflăm în clasă, nu la bar, și ca, atâta timp cât nu ma vede pe mine stând la catedra într-o asemenea poziție, probabil ca nici el n-ar trebui să stea așa. Băiatul s-a uitat la mine vizibil enervat și mi-a replicat cu aplomb ca nici el, dacă ar sta pe scaunul de la catedra, n-ar fi nevoit să stea în poziția aceea. După care s-a ridicat în picioare și a completat: ,,Am un metru și 82 de centimetri”. Apoi s-a așezat pe scaun stând într-o poziție ,,regulamentară” , de departe mult mai incomodă pentru el decât cea anterioara, adunat parcă tot deasupra caietului, cu spatele cocoșat. După ora, a ieșit imediat după mine și și-a cerut scuze pentru modul cam intempestiv de a reacționa, dar i-am spus ca, dincolo de reacție, avea dreptate și n-aș fi înțeles ca are dreptate dacă nu mi-ar fi și demonstrat asta. Discutand în aceeași zi cu directoarea liceului despre problema asta, a cărei gravitate nici n-o intuiam la momentul respectiv, dar o percepeam ca pe o situație anormala pentru un copil care trebuie să stea în bancă 5-6 ore pe zi, aceasta mi-a replicat, ironic-amuzată ca ar fi bine ca astea să fie problemele ei de director, cele legate de confortul elevilor. Și cam așa s-a încheiat încercarea mea naivă de a face lumea un loc mai bun la nivel de mobilier școlar.
Evident, nu toți copiii au o problema cu proastă dimensionare a mobilierului școlar, deci nu asta ar fi neaparat o justificare a progresiei rapide a scoliozei în perioadă pubertății și a adolescenței în toate cazurile. Numai ca în perioadă pubertății apar, într-adevăr, schimbările hormonale. Eu nu cred că ele pot determina în mod direct apariția scoliozei, dar cred că o pot determina indirect și am să explic în ce fel. În perioadă pubertății orice copil începe să-și conștientizeze într-un mod din ce în ce mai insistent aspectul fizic. Fetele petrec mai mult timp în față oglinzii, isi observa cu încântare(sau nu!) liniile corpului în continua transformare, încep să experimenteze discret fardurile,încep să se îndrăgostească de colegii din clase mai mari sau chiar de profesorii mai tineri, nu pentru că ar avea vreo deviație comportamentală, ci pentru că așa funcționează corpul uman și emoțiile umane mediate de asaltul hormonal căruia o personalitate în formare îi face față așa cum poate. Băieții devin mai negativiști și uneori chiar agresivi, încep să aibă probleme cu autoritatea părinților, apar crizele de rebeli fără cauză, apar frustrările datorate lipsei de atenție din partea fetelor și nevoia de-a face ceva ca să rezolve problema: se apuca de sport, de fumat, de baut sau chiar de droguri- asta depinde de anturajul din care fac parte și de gradul de supraveghere sau de educație de care au parte în familie. Într-un cuvant toți copiii, fără exceptie, la aceasta vârstă vor să crească mai repede și să imite modele comportamentale adulte, fără prea mare discernământ între bine și rau. Este perioadă în care fetele învață să stea în bancă picior peste picior, pentru că li se pare o poziție foarte feminina( desi foarte periculosa pentru articulatiile lor încă în dezvoltare ! nu e periculos să stai picior peste picior 10 minute, dar 4-5 ore zilnic este deja foarte grav când ai doar 12 ani.) Tot acum încep să poarte tocuri, destul de discrete, dar pe la 14-15 ani tocurile încep să ajunga și pe la 4-5 cm, lucru destul de nesănătos pentru boltă plantara. Mulți dintre băieți se orientează către vreun sport și isi imaginează ca practicarea în forță a sportului respectiv îi va ajuta să devina mai repede plini de mușchi, exact ca în reclamele tv. Până aici nimic în neregulă, numai ca alegerea sportului ar trebui să se faca în functie de datele fizice ale copilului cu foarte mare atenție și în functie de utilitatea lui în dezvoltarea fizică. În acest sens un capitol al acestei cărți va fi dedicat practicii sportive. În momentul în care cei mai mulți pacienți pe care îi tratezi ca terapeut Bowen pentru diverse probleme musculo-scheletale, îți vin direct de pe terenul de tenis sau fotbal,din sălile de fitness, aerobic sau, și mai grav, din sălile de recuperare fizică, devine limpede ca modul în care se practică sportul sau diverse exerciții fizice este, adeseori, defectuos (ca să ma exprim elegant!). Nu o dată am avut în tratament copii cu hernii de disc dobândite la antrenamente de arte martiale, sau cu fisuri de tibie dobândite pe la oarece sporturi de aparare. Inutil să mai spun ca unii aveau și scolioze- când te tot sprijini pe piciorul stang ca să lovești la înălțime cu dreptul și ai doar 13 ani, e limpede ca forțele la care îți supui în mod asimetric mușchii , ligamentele și tendoanele nu vor duce la nimic bun pentru coloană vertebrală.
În perioadă pubertății și/sau a adolescenței, oamenii au tendință de a se comportă ușor excesiv. Așa se face ca pasiunile par mistuitoare, dezamăgirile ireparabile, conflictele ireconciliabile. Sub asaltul hormonal copiii au perioade în care trec de la entuziasm la decepție cu viteze amețitoare, isi schimbă ideile și convingerile cu o determinare impresionantă, încât părinții neavizați au tendință să creadă ca fiecare moment mai important din viață copiilor lor e unul crucial și aproape se tem să-i mai îndrume corect, de teama unei demonstrații furibunde de personalitate. E adevărat, aceste demonstrații pot fi spectaculoase ca manifestare și părinții mai slabi de înger spun adesea ,, nu am ce să-i fac, dacă așa vrea el (sau ea).” Dacă au mai și citit ceva psihologie- ultimul racnet al modei, din care au aflat ca orice conflict le poate traumatiza copilul pe viață, raul e deja instalat și părintele devine un fel de anexă a familiei cu rolul de a furniza cele necesare traiului și a-și susține copilul în orice situație , firească sau aberantă. Rolul parintelui ar trebui, totuși, să ramana ceva mai stabil și continui să cred că un părinte lipsit de autoritate și fără niciun ascendent moral asupra copilului sau, îl va lipsi pe acesta din urmă de un reper fundamental în dezvoltarea lui viitoare, pentru ca, indiferent ce vede copilul la televizor, pe stradă sau la prieteni, tot părintele rămâne primul model. Așadar permisiunea, ca și interdicția sunt atitudini firești în familie, fără de care educatia unui copil devine un fenomen discutabil, mai ales în cazurile în care părintele îi permite copilului să-și faca rau singur.
În ultimul an de învățământ, înainte de o ora de română la o clasă de a XI-a, am vrut să fac un mic experiment de doar două minute: după ce am intrat în clasă și mi-am salutat elevii, am rămas în față clasei privindu-i pe rand, ca să observ câți dintre ei aveau o poziție aproximativ corectă în bancă. Evident, ma priveau intrigați, neînțelegând ce fac. S-au lămurit repede, când le-am spus că din toți cei 26 care erau în clasă, doar doi nu aveau o poziție defectuoasă. S-au uitat la mine neîncrezători, cam la fel cum va uitați dumneavoastră acum, când cititi aceste rânduri. Dar ce-ar fi să vă așezați la o masa și să încercați să scrieti două fraze ? S-ar putea să observați ca faceți asta stând cu coloană răsucită spre stânga dacă sunteți dreptaci sau invers dacă sunteți stângaci. Dacă sunteți femeie, s-ar putea să țineți și piciorul drept peste cel stang (în cazul ca scrieti cu mână dreaptă). Am ghicit ? Aparent, așa ceva nu-ti poate provoca o scolioză, dar dacă ai ușoare probleme cu articulatiile, ai doar 12-13 ani și până la 18 ani tot așa o să stai 5-6 ore pe zi la școală, plus încă vreo 2 acasă, la masa de scris, este puțin probabil ca acest lucru nu te va afecta din punct de vedere postural, provocând chiar și o scolioză în cele din urmă. Știu că așa ceva pare un lucru complet inofensiv, dar practicat zi de zi, ore în sir, va fi picătura chinezească în stare să găurească și piatra. Dacă mai luam în calcul ca, pe la vreo 3-4 ani, unii dintre acești copii au primit în dar de la părinți și un fel de măinuțe din plastic (cosmarul inventiilor în materie de jucării) cu niste roți rigide în care au stat cu picioarele larg desfăcute, împingând în asfalt spre în spate ca să le faca să înainteze și fortandu-și articulația coxo-femurală, esențială pentru poziția pelvisului care e baza coloanei vertebrale …avem imaginea completă a unei lumi în care grijă societății față de copii e mai mult simulată, decât manifestată în mod real. Într-o lume normală, astfel de jucării nu ar trebui să existe. Iar celebra trotinetă ar trebui să se vanda cu o atenționare agățată de ghidon: folosiți ambele picioare, alternativ, când va plimbati cu trotinetă. Corpul uman nu s-a schimbat în mod esențial în ultimele zeci de mii de ani. De ce am crede de vreo sută de ani încoace ca a fost făcut să stea pe scaune, uneori extrem de incomode ore în sir, zilnic ? De ce am crede ca unui copil foarte mic îi face bine să-și contorsioneze picioarele din șolduri ca să faca să înainteze o măsinuță stupidă ? De ce am crede ca e normal și foarte benefic pentru sănătatea unui copil de numai 9-10 ani să participe zilnic la ore istovitoare de antrenamente fizice ? Pentru spectacol, pentru celebritate ? Pentru că a învățat la o vârstă când abia începe să întrezărească ce este lumea sau viață ca un lucru sau altul reprezintă viață lui ?! Întrebări retorice, desigur, pe care nu le pun decât pentru a sublinie acea evidentă pe care nu mai vrem s-o vedem din cauză unor modele culturale actuale pe care le preluăm ca atare, fără să ne mai întrebăm dacă sunt normale sau nu. Niciodată n-o să pot fi de acord cu suprasolicitarea copiilor în indiferent ce direcție și oricare ar fi scopul, dacă acea suprasolicitare le fură copilăria și îi mai și pune în pericol. E deja suficient ca lumea moderna în care traim presupune înregimentarea lor pentru studiu de la numai 6 ani. În ultimii cincizeci de ani vârstă de la care copiii pot intra în tot felul de competiții sportive a scăzut tot mai mult în ignorarea totală a datelor fiziologice și psihologice specifice vârstei.
Nu, nu sunt împotriva exercițiului fizic și a sportului practicat cu măsură, nici măcar a efortului fizic intens atunci când datele fizice ale sportivului permit asta, aș vrea doar să amintesc ca sporturile au aparut în antichitate sub forma de competiții care se țineau într-o arenă, unde unii se întreceau sau se omorau direct, iar alții, din tribune, participau la spectacol ! Nu știu dacă beneficiile sporturilor ar mai fi promovate cu atâta insistență dacă în spatele lor nu ar există și o industrie a sportului și numeroase interese financiare; să nu uităm că cea mai sănătoasă activitate fizică (de departe cea mai benefică !) – mersul pe jos în pas alert și cu încălțăminte adecvată nu este promovat și nu cred că a văzut cineva vreodată vreun spot publicitar în care cineva merge pur și simplu, iar o voce enumeră toate beneficiile reale, importante și, mai ales, GRATUITE ale celui care merge. O să le prezint într-un capitol destinat activității fizice.
În concluzie: preocuparea pentru sănătatea copilului dumneavoastră ar trebui să nu piardă din listă de priorități echilibrul coloanei sale vertebrale. Acest lucru este deosebit de important pentru că orice afectare la acest nivel va avea repercusiuni asupra întregului sau corp; să nu uităm că pe toată lungimea coloanei vertebrale , din aceasta pornesc radial nervi care gestionează funcționarea corectă a tuturor organelor și sistemelor. Iată așadar o listă cu lucruri pe care ar trebui să le aveți în vedere:
- verificați periodic rectitudinea coloanei vertebrale a copilului, am explicat deja cum puteți face asta.
- dacă vreți să-l înscrieți la un club sau la o școală sportivă, ar trebui să discutați asta cu medicul de familie și n-ar strica nici un consult de specialitate la medicul ortoped care va fi de acord sau nu cu alegerea dvs. și o să vă și explice de ce.
- sfătuiți-vă copilul să adopte poziții corecte la școală sau acasă, la masa de lucru; verificați ca mobilierul să fie adaptat dimensiunii sale corporale.
- sfătuiți-vă copilul să nu stea așezat mai mult de o ora; în pauzele de la școală nu trebuie să stea tot în bancă, ci să meargă în aer liber, în curtea școlii – mersul rearanjează întreaga musculatura, în plus normalizează circulația sanguină și oxigenarea tuturor organelor, inclusiv a creierului, îi va fi pe urmă mai ușor să ramana concentrat la ore.
- cumpărați-i copilului dvs un ghiozdan clasic sau un rucsac în care să isi transporte cărțile și caietele și explicați-i de ce trebuie să-l poarte pe ambii umeri.
- aveți grijă în ce pat doarme copilul; salteaua nu trebuie să fie prea moale, dar nici de o duritate excesivă . Dacă obișnuiește să doarma culcat pe o parte, dar fără pernă, încercați să îi schimbați acest obicei, astfel încât coloană cervicală să fie aliniată cu cea toracică și aspectul gâtului sau privit din spate să nu fie curbat și răsucit.
- supravegheați cu atenție alimentația copilului dvs; rețineți ca necesarul de vitamine și minerale compatibile cu corpul sau în creștere nu se afla nici în raftul din farmacie, nici în cel din supermarket, ci în grădină sau la piață. Și ca cea mai bună mâncare gătită este cea gătită în casa, cu condiția să nu primească gustul din vreun plic cu…gusturi. Aveți grijă să bea suficientă apă și cât mai rar sau deloc băuturi carbogazoase (o să dezvolt ideea despre importanța alimentației într-un capitol separat)
- dacă copilul dvs practică deja un sport, sfătuiți-l să vă spună când simte orice fel de disconfort muscular sau articular și verificați-i cu atenție simetria corporală, am explicat deja de ce, să nu uităm că prevenția este cea mai bună metodă terapeutică. În cazul în care descoperiți asimetrii, adresați-vă ortopedului, unui kinetoterapeut sau unui terapeut Bowen – ei vor ști să vă îndrume sau să vă ajute.
- să apelați din când în când la un terapeut Bowen sau la un maseur pentru copilul dumneavoastră nu este un moft nejustificat, ci o atitudine preventivă cu efecte extrem de benefice asupra sănătății copilului.