Stim cu totii ca stresul si starea de oboseala reprezinta elemente aproape nelipsite ale vietii noastre asa-zis moderne, devenita pe zi ce trece mai agitata si competitiva. Daca ii spui cuiva ,,sunt stresat” sau ,,ma simt obosit tot timpul”, nu risti sa-i provoci vreo surpriza, caci deja aceste lucruri au ajuns sa faca parte din cultura noastra, sunt omniprezente, asadar pot parea chiar inofensive, cam la fel cu chelia sau stranutul ocazional. Si totusi starea de a fi stresat sau de a te simti obosit cu sau fara motiv reprezinta, de cele mai multe ori, o problema demna de toata atentia.
De fapt stresul si oboseala cronica sunt doua patologii prietene, daca ma pot exprima astfel; sunt stari frecvente in viata celor suprasolicitati, care muncesc 10-12 ore pe zi, a celor care practica profesii ce le impun concentrarea atentiei timp indelungat , a celor care traiesc intr-un mediu conflictual sau foarte incordat, a celor care s-au confruntat cu diverse boli trenante, a celor care nu pot face fata consecintelor unor conflicte familiale,dezastre naturale,etc. Sigur ca situatiile ce pot genera aceste patologii pot fi mult mai multe, am dat doar cateva exemple pentru a contura ideea ca, indiferent ce vrem de la noi insine, corpul uman are niste limite de rezistenta, care pot ceda atunci cand sunt fortate un timp indelungat. Este oarecum impropriu sa vorbim despre cauzele stresului, pentru ca ele pot exista in viata cotidiana a indiferent cui, incepand de la plansul unui copil in timpul noptii, pana la pretentiile exagerate ale unui sef caruia-i place sa-si demonstreze statutul. Orice poate fi motiv de stres, insa adevaratele cauze ale stresului se identifica mai degraba in toleranta individuala, decat in factorii exteriori; nu toti soldatii intorsi acasa dupa un razboi sufera de stres posttraumatic, spre exemplu, chiar daca toti au participat la lucruri greu de imaginat.
Corpul uman este proiectat in mod natural sa poata rezista situatiilor stresante, chiar evolutia fiintei umane de-a lungul mileniilor demonstreaza asta, dar nu toti indivizii au aceeasi limita de rezistenta, iar cand asa numitii ,,hormoni de stres” persista prea mult timp in sange, creste riscul aparitiei diverselor boli somatice sau psihice.Este binecunoscut faptul ca dupa o situatie stresanta majora, multe persoane ,,se imbolnavesc”subit: viroze, colici biliare, dureri de articulatii, de cap, de stomac, ameteli, greata, schimbari inexplicabile de dispozitie, stari de hipoglicemie, etc. Fenomenul mai este cunoscut ca epuizare suprarenala, dar, din pacate, rareori e diagnosticat ca atare sau luat in seama, cu atat mai putin tratat.
Epuizarea suprarenala apare dupa starile de stres prelungit (fizic, psihic) in care secretia de adrenalina, noradrenalina sau cortisol a functionat din plin pentru a sustine corpul. Numai ca, asa cum precizam chiar la inceput, toti avem limite, corpul nu poate fi folosit ca o masina, limitele lui fizice, psihice, energetice, nu pot fi depasite la nesfarsit fara consecinte. Daca mai luam in calcul si faptul ca sistemul hormonal e unul integrat, atunci n-ar trebui sa ne miram ca epuizarea suprarenala va afecta mai devreme sau mai tarziu si alte glande in corp – tiroida, paratiroide, ovare, hipofiza, etc. De fapt, daca privim in jur, am putea crede ca e o adevarata ,,epidemie” azi de infertilitate, amenoree, tiroidita autoimuna, deficite de crestere la copii, boli autoimune de tot felul, patologii a caror incidenta nu ar trebui sa fie atat de mare intr-o lume moderna si cu sisteme sanitare incomparabil mai performante decat in trecut, in urma cu 50-60 de ani. Si totusi…iata ca se intampla, pentru ca viata noastra actuala atat de agitata, de competitiva, de plina de tot felul de tentatii pentru care suntem ,,educati” sa le avem ca tinte, acest tip de ,,modernitate” vine cu niste costuri pe care nu suntem pregatiti sa le suportam si nici nu cred ca vom fi, corpul uman nu se ,,modernizeaza”, nu se retehnologizeaza ca sa poata tine pasul cu noile noastre conceptii despre viata. De aceea , poate ca cea mai buna atitudine ar fi sa-i intelegem limitele, sa le acceptam si sa ne adaptam lor, in loc sa le fortam ca sa le adaptam pe ele ideilor noastre.
In acest sens imi amintesc cazul cu totul special al unei paciente foarte tinere care a apelat acum cativa ani la terapia Bowen ca sa o ajute intr-o situatie pe care ea o considera disperata: tocmai devenise controlor de trafic aerian si facea atacuri de panica ! Eram prima persoana careia ii spunea asta si m-am straduit sa o ascult calma; din fericire am aflat ca la momentul respectiv isi luase un concediu medical sub un pretext oarecare, deci nu reprezenta un pericol imediat pentru absolut nimeni. Aceasta tanara purta povara unui stres enorm: pentru toata familia ei ea reprezenta confirmarea ideilor de forta si de succes, premianta in scoala, pregatire impecabila, examene trecute mereu cu brio, munca sustinuta tot timpul, conduita ireprosabila. Era pur si simplu devastata de spaima ca nu i se poate intampla asa ceva, ii era rusine ca o sa-i dezamageasca pe toti, ingrozita de ideea ca nu stie incotro s-o ia din punct de vedere profesional, terifiata de ea insasi, de parca tocmai aflase ca nu e cine credea ca este, ci un fel de monstru care tocmai isi scosese capul afara impiedicand-o sa mai functioneze normal. Cand am intrebat-o cum se simtise in ultimele doua luni dinaintea primului atac de panica, am avut in fata, descris ca la manual, un pasaj de existenta umana trait in fortarea limitelor – tabloul clasic al luptatorului antrenat sa invinga orice obstacol – primise destule semne ale epuizarii suprarenale, dar nu le luase in seama, pentru ca avea obiective de atins si era obisnuita sa fie pe locul intai, cu orice pret. Manifestarile care o ingrozeau incepusera la doua zile dupa promovarea ultimelor examene si angajare, adica dupa ce scopul fusese atins.
I-am pus conditia sa doarma oricat ii cere corpul sa faca asta dupa prima sedinta si pana la urmatoarea, sa evite dulciurile, sa nu bea cafea,sa nu manance decat daca si cand ii e foame, sa nu practice niciun sport, doar sa mearga pe jos in aer liber cand simte nevoia. A doua zi m-a sunat un pic speriata, pentru ca dupa prima sedinta dormise 12 ore neintrerupt ! Am rugat-o sa ramana calma si sa tina cont de recomandari, sa-si asculte corpul si sa-l lase ,,la conducere”. Dupa o saptamana, reintoarsa la terapie, era toata un zambet: luase decizia inteleapta ca nu mai vrea sa fie controlor de trafic, ca nu mai vrea sa traiasca exclusiv pentru impresia celorlalti, pentru ca avusese primele zile fericite din viata dupa multi ani de stres, ca si cum i se luase un val de pe ochi, unul care o impidicase sa mai vada imaginea de ansamblu. De altfel era firesc, un om odihnit cu adevarat, relaxat si mental, nu doar fizic, in care perceptia nevoilor biologice reale redevine functionala, gandeste mult mai coerent si mai eficient in propriul lui interes. Mi-a spus textual: ,,Stiti, mi-am dat seama in zilele astea, ca eu m-am trezit ani in sir dimineata, de parca plecam sa ma bat cu cineva, sau de parca ma alerga cineva … cred ca numai pe front e asa”. Mi-am notat atunci cuvintele ei, pentru ca erau pline de adevar si exprimau ceea ce foarte multi oameni ajung sa simta la un moment dat, din pacate. Nu doar ca era decisa, dar chiar isi si gasise un alt loc de munca, in cadrul aceleiasi companii, pentru ca era un om apreciat si marturisise fara echivoc ce problema avea si ca nu vrea sa riste viata altora pentru nimic in lume. A continuat sedintele de terapie, atacurile de panica au disparut cu totul, dar atitudinea ei a ramas ferma – viata cu mai putin stres era mult mai frumoasa, chiar daca presupunea castiguri financiare mai mici.
Cazul ei n-a fost singular, ci doar mai spectaculos decat al altora. Altfel, mi-a fost dat sa tratez persoane in aceeasi situatie din cele mai variate domenii profesionale – politisti, profesori, medici (da , profesia de medic e una deosebit de stresanta, daca ajungeti vreodata la urgenta, sa nu va treaca prin minte sa va enervati de ceva, puteti cel mult sa va mirati ca oamenii de acolo mai sunt inca functionali), ba chiar un fost angajat in trupele speciale, adica , in traducere libera, un luptator! Adus la terapie mai mult cu forta de propria mama, asistenta medicala, care nu voia sa-si vada fiul tratat cu antidepresive. In plus mama il insotea si pentru ca el nu mai avea curaj sa-si conduca propria masina. Desi serios, cazul lui a fost unul de-a dreptul comic: inainte de prima sedinta, statea cu un aer neincrezator in fotoliu, pentru ca ajunsese la mine, doar ca sa scape de ,,bazaconia” din capul mamei. ,,Cat dureaza bazaconia asta ?’’ –exact asa m-a intrebat referitor la durata sedintei. Din fericire, am simtul umorului, asa ca nu m-am suparat, chiar si pentru mine, cand m-am dus pt prima oara la o prezentare despre terapie, totul mi s-a parut din domeniul sf. Acest om avusese spatamani de stres intens la locul de munca, suprapuse peste divortul de sotie si oricine l-ar fi vazut la cei 35 de ani ai sai, inalt si puternic, n-ar fi putut sa conceapa ca avea momente in care, din senin, nu mai avea aer, trebuia sa se aseze pentru ca nu-l mai tineau picioarele si ametea, sau, stand relaxat, simtea ca i se misca ceva pe picioare, iar daca se uita, vedea ceea ce, in termeni medicali, s-ar numi ,,fasciculatii”, numai ca atat de numeroase si pe ambele picioare, incat privelistea era in masura sa dea fiori oricui. Iar cand n-avea fasciculatii, avea crampe musculare, asadar viata unui om sanatos se transformase intr-un cosmar in doar o luna, medicatia nu-l ajuta mai deloc, propriul corp ajunsese sa-l sperie prin manifestari, iar propria lui atitudine devenise una cam agresiva, pentru ca nu mai suporta ce i se intampla. Inainte de a se intinde pe masa de masaj, s-a intors brusc spre mine, gesticuland nervos si spunandu-mi:,, Mi-a zis doctorul ca n-am nimic, sa ma duc acasa si sa ma relaxez …Doamna, eu am fost antrenat cu anii sa nu-mi fie frica si sa fiu rezistent, dar asta nu mai sunt eu…cum sa ma relaxez daca nu mai inteleg ce sunt ? “ . Cand ai in fata ochilor niste pachete de muschi incordati care te intreaba rastit asa ceva, te poti intreba foarte serios daca meseria de terapeut Bowen chiar ti se potriveste. Din fericire, domnul in cauza nu-si pierduse controlul cu totul, asa ca s-a intins pe masa si pe la jumatatea sedintei m-a intrebat daca e normal sa-i fie somn. L-am asigurat ca e perfect normal, ca raspunde bine la terapie, iar dupa trei minute dormea de-a binelea.De la o sedinta la alta au disparut pe rand crampele musculare, fasciculatiile, ametelile, lipsa de aer, sentimentul ca viata lui nu mai are sens. In final acest caz a ramas unul amuzant, asa cum a fost de la primul meu contact cu acest domn; a ajuns la concluzia ca medicii aveau dreptate, ca nu avusese de fapt absolut nimic si ca terapia doar l-a calmat, pentru ca era ,, prea nervos’’. Primul lucru care-ti vine in minte, cand auzi asa ceva ca terapeut din partea pacientului pe care l-ai scos la liman, este sa-l intrebi daca-si mai aminteste in ce stare era la inceput si de ce il insotea mama la terapie; daca ai rabdare si astepti si urmatorul gand, iti dai seama ca e in interesul superior al pacientului sa creada ca n-a avut absolut nimic, pentru ca asa va fi complet eliberat de teama si cu sanse sporite de recuperare totala, la nivel psihic, fizic si emotional. Asa ca am fost de acord cu el, doar l-am sfatuit ca, daca mai devine vreodata asa ,,nervos”, sa nu mai astepte saptamani in sir acumularea simptomelor, ci sa vina ,,sa se calmeze” cat inca isi poate conduce singur masina.
Sigur ca e imposibil sa eviti stresul, iar corpul uman e adaptat sa-l suporte, avem mecanisme puternice de autoreglare care ne ajuta sa-l depasim. Stresul face parte din viata si nu reprezinta un pericol, in afara de cazul in care el devine permanent, cu rare momente de relaxare. In afara de asta, e bine sa tinem cont de faptul ca nu suntem identici, unii avem o toleranta mai mare la stres, altii mult mai redusa; cunoastem cu totii persoane mai retrase sau mai timide, mai sensibile, mai emotive, mai impresionabile, asa cum stim si persoane foarte calme, sau mai dure, aproape indiferente. Ideea de a ne simti inferiori daca nu suntem foarte rezistenti, ca si ideea de a ne lupta cu noi insine, pentru a ne incadra intr-un fel de modele de succes si combativitate, poate avea sens atata timp cat ne dorim sa fim ceva mai adaptati la cerintele vietii actuale, destul de agitate. Dar e complet lipsita de sens in momentul cand asta devine o lupta permananta cu noi insine, cu datele noastre biologice , transformadu-ne viata intr-un cosmar al autodepasirii continue.
Iata de ce ideea ca la un moment dat te poti obisnui cu stresul nu e este deloc o idee buna, pentru ca aceasta obisnuinta are, de cele mai multe ori, consecinte serioase. De la stres la sindromul de oboseala cronica nu e decat un pas, iar aceasta oboseala nu reprezinta deloc acea stare pe care o resimti la sfarsitul unei activitati fizice dupa care iti vine sa stai intr-un fotoliu ca sa lenevesti un pic cu sentimental agreabil ca ti-ai indeplinit o sarcina si ai dreptul sa te rasfeti; nici pe departe. Starea de oboseala cronica presupune un intreg cortegiu de simptome, de la dureri de cap, la insomnie sau somn interrupt, cu incapacitatea de a mai adormi, dificultati de concentrare, probleme de memorie,cresterea frecventei cardiace, tensiune arteriala marita, dureri musculare sau/si articulare,sindrom de colon iritabil,gastrita, disfunctii sexuale, ameteli, scaderea randamentului gandirii, sensibilitate crescuta de-a lungul coloanei vertebrale. Din pacate, nu exista un tratament clar medicamentos pentru acest sindrom, asa ca este tratat de obicei cu antidepresive, sedative sau chiar antiinflamatoare ,care, in cel mai fericit caz, atenueaza o parte din simptome. Din nou – aceeasi problema: se incearca tratarea corpului pe fragmente, rezultatul fiind modest, fapt care descurajeaza pacientul, adaugand inca o problema in lista si asa prea lunga: anxietatea(sau chiar depresia).
Modul in care abordeaza terapia Bowen starea de stres si sindromul de oboseala cronica e total diferit, deoarece se pleaca din start de la ideea ca vorbim despre probleme ale intregului corp, motiv pentru care si maniera de tratament va fi una holistica. In primul rand avem in vedere faptul ca la o persoana stresata s-au depasit limitele, dincolo de care pacientul nu se mai poate relaxa, iar la o persoana care deja a ajuns in stadiul de oboseala cronica, corpul nu mai are capacitatea de a-si folosi resorturile naturale de ,,decuplare”, ca si cum mecanismele de autoreglare s-ar fi blocat, in consecinta apar disfunctii de tot felul. Fenomenul epuizarii suprarenale este deja prezent in astfel de situatii, iar procedurile alese in aceste cazuri tin cont de el in mod prioritar. Avand in vedere ca terapia Bowen are ca prim argument terapeutic inducerea starii de relaxare profunda, avem deja si motivul pentru care este atat de eficienta in aceste patologii, unde primul simptom este incapacitatea de ralaxare fizica si mentala.
De altfel, foarte multe persoane care ajung la un cabinet de terapie Bowen, in momentul in care completeaza formularul de evaluare al pacientului, nici nu stiu ca au sindromul de oboseala cronica, dar isi trec in rubrica de diagnostic intreaga simptomatologie a acestui sindrom. Evident , oamenii sunt excedati de faptul ca li se intampla atatea lucruri simultan, iar peste toate cele au mai dat, probabil, si de cineva care le-a recomandat sa vada un psihiatru. Un terapeut experimentat va sti sa abordeze problema reala, uimindu-si de cele mai multe ori pacientul cu rezultate bune care vor veni destul de rapid de la o sedinta la alta, pentru ca se vor adresa cauzei reale a problemei. Ideal ar fi ca aceste persoane sa nu amane cu anii rezolvarea acestor situatii, caci simptomele, initial pasagere sau fluctuante, se pot stabiliza, transformandu-se in adevarate boli cronice. Atat in cazul starilor de stres, cat si in cel al sindromului de oboseala cronica, terapia Bowen functioneaza de o maniera surprinzatoare prin efectele benefice si destul de rapide, reechilibrand corpul, redandu-i capacitatea de a-si activa din nou mecanismele intime de autoreglare. Exista in cadrul acestei terapii proceduri specifice destinate normalizarii functionarii rinichilor si a glandelor suprarenale, ca si proceduri destinate normalizarii functionarii sistemului limfatic sau redobandirii echilibrului la nivel emotional (ca sa enumar doar o mica parte dintre posibilitatile terapeutilor Bowen de a veni in sprijinul celor care-i solicita.Din fericire exista terapeuti Bowen atat in Bucuresti, cat si in restul tarii, asa ca aceste probleme se pot redresa de o maniera eficienta, inainte de a provoca daune serioase vietii celor afectati.
E dificil, daca nu chiar imposibil, sa te feresti constant de stres, sau sa reusesti sa nu ajungi niciodata in starea de epuizare – e suficient sa ne gandim ca factorii de stres se regasesc la tot pasul,a incerca sa-i eviti complet, ar insemna sa devii o persoana ciudata care nu se mai poate integra nicaieri; adevarata incercare consta in a ne cunoaste limitele si a reusi sa ne oprim la timp pentru a ne redresa. Atat starea de stres, cat si sindromul de oboseala cronica(impreuna cu pasajul dintre cele doua reprezentat de epuizarea suprarenala) reprezinta probleme reale, care trebuie sa fie luate in serios, deoarece afecteaza nu doar starea fizica si psihica a celor implicati, ci si relatiile lor personale, familiale, randamentul profesional si viata lor sociala, iar terapia Bowen reprezinta o modalitate confortabila si complet neinvaziva de a readuce corpul la echilibru.