Ce tratează Bowen
Terapia Bowen pentru stres și oboseală cronică
Știm cu toții că stresul și starea de oboseală reprezintă elemente aproape nelipsite ale vieții noastre așa-zis moderne, devenită pe zi ce trece mai agitată și competitivă. Dacă îi spui cuiva ,,sunt stresat” sau ,,mă simt obosit tot timpul”, nu riști să-i provoci vreo surpriză, căci deja aceste lucruri au ajuns să facă parte din cultura noastră, sunt omniprezente, așadar pot părea chiar inofensive, cam la fel cu chelia sau strănutul ocazional. Și totuși starea de a fi stresat sau de a te simți obosit cu sau fără motiv reprezintă, de cele mai multe ori, o problemă demnă de toată atenția.
De fapt stresul și oboseala cronică sunt două patologii prietene, dacă mă pot exprima astfel; sunt stări frecvente în viața celor suprasolicitați, care muncesc 10-12 ore pe zi, a celor care practică profesii ce le impun concentrarea atenției timp îndelungat , a celor care trăiesc într-un mediu conflictual sau foarte încordat, a celor care s-au confruntat cu diverse boli trenante, a celor care nu pot face față consecințelor unor conflicte familiale,dezastre naturale,etc. Sigur că situațiile ce pot genera aceste patologii pot fi mult mai multe, am dat doar câteva exemple pentru a contura ideea că, indiferent ce vrem de la noi înșine, corpul uman are niște limite de rezistență, care pot ceda atunci când sunt forțate un timp îndelungat. Este oarecum impropriu să vorbim despre cauzele stresului, pentru că ele pot exista în viața cotidiană a indiferent cui, începând de la plânsul unui copil în timpul nopții, până la pretențiile exagerate ale unui șef căruia-i place să-și demonstreze statutul. Orice poate fi motiv de stres, însă adevăratele cauze ale stresului se identifică mai degrabă în toleranța individuală, decât în factorii exteriori; nu toți soldații întorși acasă după un război suferă de stres posttraumatic, spre exemplu, chiar dacă toți au participat la lucruri greu de imaginat.
Corpul uman este proiectat în mod natural să poată rezista situațiilor stresante, chiar evoluția ființei umane de-a lungul mileniilor demonstrează asta, dar nu toți indivizii au aceeași limită de rezistență, iar când așa numiții ,,hormoni de stres” persistă prea mult timp în sânge, crește riscul apariției diverselor boli somatice sau psihice.Este binecunoscut faptul că după o situație stresantă majoră, multe persoane ,,se îmbolnăvesc”subit: viroze, colici biliare, dureri de articulații, de cap, de stomac, amețeli, greață, schimbări inexplicabile de dispoziție, stări de hipoglicemie, etc. Fenomenul mai este cunoscut ca epuizare suprarenală, dar, din păcate, rareori e diagnosticat ca atare sau luat în seamă, cu atât mai puțin tratat.
Epuizarea suprarenală apare după stările de stres prelungit (fizic, psihic) în care secreția de adrenalină, noradrenalină sau cortisol a funcționat din plin pentru a susține corpul. Numai că, așa cum precizam chiar la început, toți avem limite, corpul nu poate fi folosit ca o mașină, limitele lui fizice, psihice, energetice, nu pot fi depășite la nesfârșit fără consecințe. Dacă mai luăm în calcul și faptul că sistemul hormonal e unul integrat, atunci n-ar trebui să ne mirăm că epuizarea suprarenală va afecta mai devreme sau mai târziu și alte glande în corp – tiroida, paratiroide, ovare, hipofiza, etc. De fapt, dacă privim în jur, am putea crede că e o adevărată ,,epidemie” azi de infertilitate, amenoree, tiroidită autoimună, deficite de creștere la copii, boli autoimune de tot felul, patologii a căror incidență nu ar trebui să fie atât de mare într-o lume modernă și cu sisteme sanitare incomparabil mai performante decât în trecut, în urmă cu 50-60 de ani. Și totuși…iată că se întâmplă, pentru că viața noastră actuală atât de agitată, de competitivă, de plină de tot felul de tentații pentru care suntem ,,educați” să le avem ca ținte, acest tip de ,,modernitate” vine cu niște costuri pe care nu suntem pregătiți să le suportăm și nici nu cred că vom fi, corpul uman nu se ,,modernizează”, nu se retehnologizează ca să poată ține pasul cu noile noastre concepții despre viață. De aceea , poate că cea mai bună atitudine ar fi să-i înțelegem limitele, să le acceptăm și să ne adaptăm lor, în loc să le forțăm ca să le adaptăm pe ele ideilor noastre.
În acest sens îmi amintesc cazul cu totul special al unei paciente foarte tinere care a apelat acum câțiva ani la terapia Bowen ca să o ajute într-o situație pe care ea o considera disperată: tocmai devenise controlor de trafic aerian și făcea atacuri de panică ! Eram prima persoană căreia îi spunea asta și m-am străduit să o ascult calmă; din fericire am aflat că la momentul respectiv își luase un concediu medical sub un pretext oarecare, deci nu reprezenta un pericol imediat pentru absolut nimeni. Această tânără purta povara unui stres enorm: pentru toată familia ei ea reprezenta confirmarea ideilor de forță și de succes, premiantă în școală, pregătire impecabilă, examene trecute mereu cu brio, muncă susținută tot timpul, conduită ireproșabilă. Era pur și simplu devastată de spaima că nu i se poate întâmpla așa ceva, îi era rușine că o să-i dezamăgească pe toți, îngrozită de ideea că nu știe încotro s-o ia din punct de vedere profesional, terifiată de ea însăși, de parcă tocmai aflase că nu e cine credea că este, ci un fel de monstru care tocmai își scosese capul afară împiedicând-o să mai funcționeze normal. Când am întrebat-o cum se simțise în ultimele două luni dinaintea primului atac de panică, am avut în față, descris ca la manual, un pasaj de existență umană trăit în forțarea limitelor – tabloul clasic al luptătorului antrenat să învingă orice obstacol - primise destule semne ale epuizării suprarenale, dar nu le luase în seamă, pentru că avea obiective de atins și era obișnuită să fie pe locul întâi, cu orice preț. Manifestările care o îngrozeau începuseră la două zile după promovarea ultimelor examene și angajare, adică după ce scopul fusese atins.
I-am pus condiția să doarmă oricât îi cere corpul să facă asta după prima ședință și până la următoarea, să evite dulciurile, să nu bea cafea,să nu mănânce decât dacă și când îi e foame, să nu practice niciun sport, doar să meargă pe jos în aer liber când simte nevoia. A doua zi m-a sunat un pic speriată, pentru că după prima ședință dormise 12 ore neîntrerupt ! Am rugat-o să rămână calmă și să țină cont de recomandări, să-și asculte corpul și să-l lase ,,la conducere”. După o săptămână, reîntoarsă la terapie, era toată un zâmbet: luase decizia înțeleaptă că nu mai vrea să fie controlor de trafic, că nu mai vrea să trăiască exclusiv pentru impresia celorlalți, pentru că avusese primele zile fericite din viață după mulți ani de stres, ca și cum i se luase un val de pe ochi, unul care o împiedicase să mai vadă imaginea de ansamblu. De altfel era firesc, un om odihnit cu adevărat, relaxat și mental, nu doar fizic, în care percepția nevoilor biologice reale redevine funcțională, gândește mult mai coerent și mai eficient în propriul lui interes. Mi-a spus textual: ,,Știți, mi-am dat seama în zilele astea, că eu m-am trezit ani în șir dimineața, de parcă plecam să mă bat cu cineva, sau de parcă mă alerga cineva … cred că numai pe front e așa”. Mi-am notat atunci cuvintele ei, pentru că erau pline de adevăr și exprimau ceea ce foarte mulți oameni ajung să simtă la un moment dat, din păcate. Nu doar că era decisă, dar chiar își și găsise un alt loc de muncă, în cadrul aceleiași companii, pentru că era un om apreciat și mărturisise fără echivoc ce problemă avea și că nu vrea să riște viața altora pentru nimic în lume. A continuat ședințele de terapie, atacurile de panică au dispărut cu totul, dar atitudinea ei a rămas fermă – viața cu mai puțin stres era mult mai frumoasă, chiar dacă presupunea câștiguri financiare mai mici.
Cazul ei n-a fost singular, ci doar mai spectaculos decât al altora. Altfel, mi-a fost dat să tratez persoane în aceeași situație din cele mai variate domenii profesionale – polițiști, profesori, medici (da , profesia de medic e una deosebit de stresantă, dacă ajungeți vreodată la urgență, să nu vă treacă prin minte să vă enervați de ceva, puteți cel mult să vă mirați că oamenii de acolo mai sunt încă funcționali), ba chiar un fost angajat în trupele speciale, adică , în traducere liberă, un luptător! Adus la terapie mai mult cu forța de propria mamă, asistentă medicală, care nu voia să-și vadă fiul tratat cu antidepresive. În plus mama îl însoțea și pentru că el nu mai avea curaj să-și conducă propria mașină. Deși serios, cazul lui a fost unul de-a dreptul comic: înainte de prima ședință, stătea cu un aer neîncrezător în fotoliu, pentru că ajunsese la mine, doar ca să scape de ,,bazaconia” din capul mamei. ,,Cât durează bazaconia asta ?’’ –exact așa m-a întrebat referitor la durata ședinței. Din fericire, am simțul umorului, așa că nu m-am supărat, chiar și pentru mine, când m-am dus pt prima oară la o prezentare despre terapie, totul mi s-a părut din domeniul sf. Acest om avusese săptămâni de stres intens la locul de muncă, suprapuse peste divorțul de soție și oricine l-ar fi văzut la cei 35 de ani ai săi, înalt și puternic, n-ar fi putut să conceapă că avea momente în care, din senin, nu mai avea aer, trebuia să se așeze pentru că nu-l mai țineau picioarele și amețea, sau, stând relaxat, simțea că i se mișcă ceva pe picioare, iar dacă se uita, vedea ceea ce, în termeni medicali, s-ar numi ,,fasciculații”, numai că atât de numeroase și pe ambele picioare, încât priveliștea era în măsură să dea fiori oricui. Iar când n-avea fasciculații, avea crampe musculare, așadar viața unui om sănătos se transformase într-un coșmar în doar o lună, medicația nu-l ajuta mai deloc, propriul corp ajunsese să-l sperie prin manifestări, iar propria lui atitudine devenise una cam agresivă, pentru că nu mai suporta ce i se întâmpla. Înainte de a se întinde pe masa de masaj, s-a întors brusc spre mine, gesticulând nervos și spunându-mi:,, Mi-a zis doctorul că n-am nimic, să mă duc acasă și să mă relaxez …Doamna, eu am fost antrenat cu anii să nu-mi fie frică și să fiu rezistent, dar asta nu mai sunt eu…cum să mă relaxez dacă nu mai înțeleg ce sunt ? “ . Când ai în fața ochilor niște pachete de mușchi încordați care te întreabă răstit așa ceva, te poți întreba foarte serios dacă meseria de terapeut Bowen chiar ți se potrivește. Din fericire, domnul în cauză nu-și pierduse controlul cu totul, așa că s-a întins pe masă și pe la jumătatea ședinței m-a întrebat dacă e normal să-i fie somn. L-am asigurat că e perfect normal, că răspunde bine la terapie, iar după trei minute dormea de-a binelea.De la o ședință la alta au dispărut pe rând crampele musculare, fasciculațiile, amețelile, lipsa de aer, sentimentul că viața lui nu mai are sens. În final acest caz a rămas unul amuzant, așa cum a fost de la primul meu contact cu acest domn; a ajuns la concluzia că medicii aveau dreptate, că nu avusese de fapt absolut nimic și că terapia doar l-a calmat, pentru că era ,, prea nervos’’. Primul lucru care-ți vine în minte, când auzi așa ceva ca terapeut din partea pacientului pe care l-ai scos la liman, este să-l întrebi dacă-și mai amintește în ce stare era la început și de ce îl însoțea mama la terapie; dacă ai răbdare și aștepți și următorul gând, îți dai seama că e în interesul superior al pacientului să creadă că n-a avut absolut nimic, pentru că așa va fi complet eliberat de teamă și cu șanse sporite de recuperare totală, la nivel psihic, fizic și emoțional. Așa că am fost de acord cu el, doar l-am sfătuit că, dacă mai devine vreodată așa ,,nervos”, să nu mai aștepte săptămâni în șir acumularea simptomelor, ci să vină ,,să se calmeze” cât încă își poate conduce singur mașina.
Sigur că e imposibil să eviți stresul, iar corpul uman e adaptat să-l suporte, avem mecanisme puternice de autoreglare care ne ajută să-l depășim. Stresul face parte din viață și nu reprezintă un pericol, în afara de cazul în care el devine permanent, cu rare momente de relaxare. În afara de asta, e bine să ținem cont de faptul că nu suntem identici, unii avem o toleranță mai mare la stres, alții mult mai redusă; cunoaștem cu toții persoane mai retrase sau mai timide, mai sensibile, mai emotive, mai impresionabile, așa cum știm și persoane foarte calme, sau mai dure, aproape indiferente. Ideea de a ne simți inferiori dacă nu suntem foarte rezistenți, ca și ideea de a ne lupta cu noi înșine, pentru a ne încadra într-un fel de modele de succes și combativitate, poate avea sens atâta timp cât ne dorim să fim ceva mai adaptați la cerințele vieții actuale, destul de agitate. Dar e complet lipsită de sens în momentul când asta devine o luptă permanentă cu noi înșine, cu datele noastre biologice , transformându-ne viața într-un coșmar al autodepășirii continue.
Iată de ce ideea că la un moment dat te poți obișnui cu stresul nu este deloc o idee bună, pentru că această obișnuință are, de cele mai multe ori, consecințe serioase. De la stres la sindromul de oboseală cronică nu e decât un pas, iar această oboseală nu reprezintă deloc acea stare pe care o resimți la sfârșitul unei activități fizice după care îți vine să stai într-un fotoliu ca să lenevești un pic cu sentimentul agreabil că ți-ai îndeplinit o sarcină și ai dreptul să te răsfeți; nici pe departe. Starea de oboseală cronică presupune un întreg cortegiu de simptome, de la dureri de cap, la insomnie sau somn întrerupt, cu incapacitatea de a mai adormi, dificultăți de concentrare, probleme de memorie,creșterea frecvenței cardiace, tensiune arterială mărită, dureri musculare sau/și articulare,sindrom de colon iritabil,gastrită, disfuncții sexuale, amețeli, scăderea randamentului gândirii, sensibilitate crescută de-a lungul coloanei vertebrale. Din păcate, nu există un tratament clar medicamentos pentru acest sindrom, așa că este tratat de obicei cu antidepresive, sedative sau chiar antiinflamatoare ,care, în cel mai fericit caz, atenuează o parte din simptome. Din nou – aceeași problemă: se încearcă tratarea corpului pe fragmente, rezultatul fiind modest, fapt care descurajează pacientul, adăugând încă o problemă în lista și așa prea lungă: anxietatea(sau chiar depresia).
Modul în care abordează terapia Bowen starea de stres și sindromul de oboseală cronică e total diferit, deoarece se pleacă din start de la ideea că vorbim despre probleme ale întregului corp, motiv pentru care și maniera de tratament va fi una holistică. În primul rând avem în vedere faptul că la o persoană stresată s-au depășit limitele, dincolo de care pacientul nu se mai poate relaxa, iar la o persoană care deja a ajuns în stadiul de oboseală cronică, corpul nu mai are capacitatea de a-și folosi resorturile naturale de ,,decuplare”, ca și cum mecanismele de autoreglare s-ar fi blocat, în consecință apar disfuncții de tot felul. Fenomenul epuizării suprarenale este deja prezent în astfel de situații, iar procedurile alese în aceste cazuri țin cont de el în mod prioritar. Având în vedere că terapia Bowen are ca prim argument terapeutic inducerea stării de relaxare profundă, avem deja și motivul pentru care este atât de eficientă în aceste patologii, unde primul simptom este incapacitatea de relaxare fizică și mentală.
De altfel, foarte multe persoane care ajung la un cabinet de terapie Bowen, în momentul în care completează formularul de evaluare al pacientului, nici nu știu că au sindromul de oboseală cronică, dar își trec în rubrica de diagnostic întreaga simptomatologie a acestui sindrom. Evident , oamenii sunt excedeți de faptul că li se întâmplă atâtea lucruri simultan, iar peste toate cele au mai dat, probabil, și de cineva care le-a recomandat să vadă un psihiatru. Un terapeut experimentat va ști să abordeze problema reală, uimindu-și de cele mai multe ori pacientul cu rezultate bune care vor veni destul de rapid de la o ședință la alta, pentru că se vor adresa cauzei reale a problemei. Ideal ar fi ca aceste persoane să nu amâne cu anii rezolvarea acestor situații, căci simptomele, inițial pasagere sau fluctuante, se pot stabiliza, transformându-se în adevărate boli cronice. Atât în cazul stărilor de stres, cât și în cel al sindromului de oboseală cronică, terapia Bowen funcționează de o manieră surprinzătoare prin efectele benefice și destul de rapide, reechilibrând corpul, redându-i capacitatea de a-și activa din nou mecanismele intime de autoreglare. Există în cadrul acestei terapii proceduri specifice destinate normalizării funcționării rinichilor și a glandelor suprarenale, ca și proceduri destinate normalizării funcționării sistemului limfatic sau redobândirii echilibrului la nivel emoțional (ca să enumer doar o mică parte dintre posibilitățile terapeuților Bowen de a veni în sprijinul celor care-i solicită.Din fericire există terapeuți Bowen atât în București, cât și în restul țării, așa că aceste probleme se pot redresa de o manieră eficientă, înainte de a provoca daune serioase vieții celor afectați.
E dificil, dacă nu chiar imposibil, să te ferești constant de stres, sau să reușești să nu ajungi niciodată în starea de epuizare – e suficient să ne gândim că factorii de stres se regăsesc la tot pasul,a încerca să-i eviți complet, ar însemna să devii o persoană ciudată care nu se mai poate integra nicăieri; adevărata încercare constă în a ne cunoaște limitele și a reuși să ne oprim la timp pentru a ne redresa. Atât starea de stres, cât și sindromul de oboseală cronică(împreună cu pasajul dintre cele două reprezentat de epuizarea suprarenală) reprezintă probleme reale, care trebuie să fie luate în serios, deoarece afectează nu doar starea fizică și psihică a celor implicați, ci și relațiile lor personale, familiale, randamentul profesional și viața lor socială, iar terapia Bowen reprezintă o modalitate confortabilă și complet neinvazivă de a readuce corpul la echilibru.